Din 1949, când refuză recomandările Legaţiei Republicii Populare Române la Paris, Monica Lovinescu alege, de fapt, să înceapă o luptă care nu se va sfârşi decât odată cu prăbuşirea regimului comunist, în 1989. în cei patruzeci de ani de exil, nici pierderea mamei, nici dorul de ţară nu i-au frânt rezistenţa. Resorturile care i-au permis să respingă, o viaţă întreagă, compromisul, indiferent de consecinţe, rămân aproape imposibil de explicat. Cronicile din seria Undelor scurte, departe de a fi fost doar „gazetărie vorbită“, continuă să reprezinte un punct de reper pentru cititorul care îşi (re)descoperă trecutul recent şi ne oferă, totodată, măsura unui om care a ales o viaţă în afara totalitarismului comunist, dedicată nu propriei persoane, ci ţării în care libertatea devenise, după 1947, o amintire.