„Cucoana Masinca Hârgotă, stăpână peste curtea de la Stăic, îşi înzestra cele trei nepoate – în lipsă de pogoane destule – cu poveşti, boabe de mărgăritar din şirul de poveşti adevărate pe care atâta vreme le adunase. Nici una dintre fete nu ştia să asculte ca Dochiţa, de aceea cucoana Masinca ştia bine că tot Dochiţa va fi vistiernica tainiţei cu poveşti, căci ei, mai mult decât văruicelor sale mai vârstnice, îi era drag trecutul.
în felul acesta, însemna în mintea lor tânără aduceri aminte ce ar fi putut pieri odată cu dânsa şi alcătuia un hronic nescris. Pe măsură ce se măriseră şi li se desfăcuse mintea, cucoana le povestea câte toate când le avea în jurul său, despre părinţi şi despre moşi şi despre întreaga boierime din partea locului, cu care se înrudea şi se învecina. Le povestea cum le ştia şi dânsa: unele, fapte mai apropiate, îi veneau lesne în minte, iar altele cu greu le mai desluşea singură din negura şi încâlceala trecutului.
Copilele ascultau neclintite, sorbind vorbele cucoanei Masinchii, povestitoare iscusită, pricepută la înşiruirea faptelor ce le fermecau închipuirea. Luând seama la istorisirile mamei-mari, li se părea că văd aievea lucrurile petrecute demult, oamenii din vremurile acelea, întâmplările înfricoşate, sfârşite întotdeauna însă cu bine. Vedeau trecând străbunici bălane şi frumoase, bunici şi moşi, vătafi de plai, pitari, ispravnici, căpitani de margine şi panduri cu flinte înalte, călări pe cai mâncători de jeratec, haiduci cu chica lungă şi cu privirea tăioasă; umbre care luau viaţă.“ (Sarmiza CRETZIANU)

„Curios lucru cum rămân de la scriitori portretele de neuitat ale personajelor lor, pe când propria persoană se retrage în cea mai inconfortabilă dintre umbre: uitarea. Este parcă anume cazul Sarmizei Cretzianu, autoare a numai două volume de povestiri, izvoditoare de chipuri şi întâmplări din trecute vremuri şi dintr-o zonă geografică până la dânsa necercetată în literatura noastră: valea Motrului. Creatoare a unei lumi care o situează în sfera amintirilor lui Ion Ghica şi a fantasmelor lui Mateiu I. Caragiale, dar într-o proprie şi originală viziune, romanţioasă pe cât, iată, de realistă, Sarmiza Cretzianu a putut da măsura talentului ei chiar în vremi care tocmai nimiceau clasa socială din care făcea parte.“ (Barbu CIOCULESCU)