Orice analiză riguroasă asupra țărilor din România (echivalentul autohton al conceptului francez de pays, propus în studiile sale, acum peste un secol, de părintele Geografiei regionale, Paul Vidal de la Blanche) va pune în lumină o netăgăduită atracție exercitată de acestea asupra geografilor români din toate timpurile. O fascinație cu valențe nu rareori inhibitoare, ceea ce explică, în bună parte, conul de umbră în care au rămas până nu demult, sub aspectul abordării profunde, de largă respirație ideatică ”țările” Maramureșului, Chioarului, Năsăudului, Silvaniei, Moților, Amlașului, Almăjului, Severinului sau Dornelor. Pentru a exclude orice echivoc și a nu nedrepăți pe cineva, s-au avut în vedere abordări ample, complexe, și nu referințele sporadice, de circumstanță, disipate în volume heteroclite tematic sau în articole ocazionale, al căror număr este, evident, apreciabil.