„Vasile Iftime scrie o poezie a tandreţei (conjugale) în care iubita are un statut in­cert (ca în poezia lui Arghezi), de promisiune amânată, de fiinţă adorată, de întâlnire predestinată, de logodnică mistică, de soţie binecuvântată, de ideal dorit. Poetul dă curs unui soi de expresionism, temperat prin gingăşie, nuanţat printr-un ludic discret, aprofundat prin simboluri religioase abia sesizabile.

Tonul este şi el modulat, cu inflexiuni diverse amintind de Cântarea Cântărilor, de Scrisorile portugheze ale Ma­rianei Alcoforado sau chiar de graţia epitalamurilor. De altfel, suavitatea este caracteristica acestei poezii, care atenuează cruzimile, caligrafiind idealist şi melancolic. Este o poezie a unei cuminţenii visătoare, o erotică petrecută pe cearşafuri A4…dar şi o dragoste ce miroase a Dumnezeu

Poetul, nebunul de toamnă, suferind de o hemoragie de frunze uscate concluzionează astfel: «scriu, la ce dracu mai scriu când poet pot să fiu toată moartea.».”

PAUL ARETZU