BALCICUL – adevărată simfonie in alb, alb cretos şi gri de cenuşă, intindere scanteietoare de culoare atat de uşoară, de aburită, că par’că n’ar fi realitate, sculptură in calcar şi lumină, prelingandu-se ca o lavă de argint sub soarele torid, mai pătrunzător aici, unde totul e fierbinte şi ars, cu faleze inalte strălucind de reverberaţii, cu drama panoramelor sterpe şi pustiite de soare, cu marea in sclipiri de azur – covor minunat ţesut de lumină – şi viaţa inceată care se perindă aici, pe străzi lenevoase, pe care orientalii işi plimbă fatidica lor nepăsare şi uitarea de sine, iar voluptatea supremă e lenea, istorica lene musulmană, cu inutilitatea gestului, cu gestul rotund, cu gandul ondulat larg pe un val de fum de tutun.

BALCICUL, aparţinand aşa-numitei Coaste de argint – a Romaniei la acea vreme –, a insemnat, mai presus de toate, o stare de spirit. In arta romanească, de numele acestui spaţiu pitoresc se leagă o intreagă „şcoală” de pictură, denumită metaforic calea solară a picturii romaneşti, sudul ei strălucitor, şi aceasta deoarece va cultiva nu atat marina, ca specie a genului peisagistic, cat o pictură sau grafică a ţărmului incendiat de soare, impietrind fluiditatea mării in seninătatea solară a luminii.

Aflat la a doua ediţie şi imbogăţit cu 24 de ilustraţii, albumul Pictori romani la Balcic, sub semnătura dnei Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă Constanţa şi cunoscut critic de artă, incearcă printr-un puzzle de imagini şi de mărturii să redea ceva din atmosfera cu totul specială a acestei aşezări, din nostalgia sa şi cromatica uneori fragilă, diafană, alteori incandescentă a peisajului dobrogean.