Comentarii la Franny si Zooey

» ciprian voicila: Franny se hotărăşte să moară

Într-o dimineaţă însorită de sîmbătă, îmbrăcat în impermeabilul „Burberry”, un puştan, Lane Coutell, o aşteaptă pe iubita sa, Franny, să sosească cu trenul de zece şi cincizeci şi două de minute. Reciteşte febril ultima scrisoare pe care Franny i-a trimis-o „cu toată dragostea”, o epistolă în care îşi manifesta nerăbdarea de a-l revedea, îngrijorarea că nu va putea să-şi stăpînească emoţia provocată de reîntîlnirea cu el şi rugămintea de a nu o primi pe peron „cu tam-tam”.
Lane o întîmpină pe Franny cu o mină impasibilă, golită de orice expresie, ca să-i arate iubitei sale cît este de bărbat, spre deosebire de Franny care, în clipa revederii, debordează de entuziasm, îl învăluie cu braţele ei delicate, îl sărută, la început îi administrează un sărut fugar, mai apoi unul uşor stingherit. După un schimb de replici avînd ca obiect scrisoarea mai sus pomenită, Lane descoperă în mîna stîngă a lui Franny o cărticică verde-prăzulie. Curiozitatea lui de audient la cursul de Literatură europeană modernă îl îmboldeşte să o întrebe: „ ce carte-i aia?”, întrebare care capătă un răspuns evaziv:”-asta? A, ceva de citit”, timp în care cărţulia este îndesată în geanta acesteia. Odată reîntîlnirea consumată în toate detaliile ei, Lane şi Franny ajung cu un taxi la restaurantul „Sikler’s”, un local frecventat de „boema intelectuală studenţească”.
În jurul celor două Martini comandate, Lane monopolizează conversaţia, ceea ce o face pe Franny să îl asculte o vreme în tăcere. Secundele trec, Franny iese din cochilie şi începe să îl irite pe Lane cu întrebările şi îi întrerupe peroraţia asupra motivului care îl făcea pe Flaubert să manifeste o atracţie patologică faţă de le mot juste cu o întrebare pragmatică: „ai de gînd să-ţi mănînci măslina, ori ba?” Enervarea lui Lane atinge cote apreciabile în clipa cînd iubita lui îl etichetează spontan:”vorbeşti ca un suplinitor, zău aşa.” În replică, Lane o acuză că este într-o dispoziţie belicoasă. Franny îşi cere iertare pentru purtarea ei execrabilă şi îi mărturiseşte: „toată săptămîna asta am simţit în mine o pornire distructivă”. Urmează al doilea rînd de Martini, Franny începe să se uite la Lane ca la un străin sau ca la o reclamă pentru linoleum; o nouă polemică este purtată în jurul întrebării: „sînt sau nu profesorii Manlius şi Esposito, de la catedra de engleză, poeţi adevăraţi?” Franny începe să îşi piardă culoarea din obraji, se ridică brusc, îşi ia geanta şi se duce ţintit la toaleta restaurantului Sikler’s. Cu fruntea acoperită de broboane de sudoare, cu gura întredeschisă, „fără vlagă” pătrunde în cea mai îndepărtată din cele şapte sau opt cabine, se încuie în ea şi...
Şi acum mă văd nevoit să citez episodul direct din romanul Franny şi Zooey, pentru a păstra savoarea inconfundabilă şi inegalabilă a scrisului lui Salinger: „Fără a se sinchisi, pare-se, de ambianţa în care se afla, se aşeză. Îşi apropie foarte strîns genunchii unul de altul, ca şi cum ar fi vrut să se comprime într-un volum mai mic şi mai compact. Apoi îşi puse mîinile vertical peste ochi şi apasă tare din călcîie, ca pentru a-şi paraliza nervul optic şi a îneca toate imaginile într-un întuneric ca de hău, degetele ei întinse, cu toate că îi tremurau, sau poate tocmai pentru că îi tremurau, aveau o graţie şi o drăgălăşenie ciudată. Rămase o clipă încremenită în poziţia aceea încordată, aproape fetală-apoi o podidiră lacrimile.Plînse aşa fără a încerca să îşi reţină nici una din manifestările mai zgomotoase ale durerii şi tulburării, toate acele icnete convulsive din fundul gîtului pe care le scoate un copil isteric atunci cînd încearcă să tragă aer în piept printr-o epiglotă aproape închisă. Şi totuşi, cînd, în cele din urmă, se opri din plîns, isprăvi pur şi simplu, fără să simtă cînd inspira, acea senzaţie dureroasă, ca nişte cuţite, care urmează de obicei după un acces violent. Cînd se opri, fu ca şi cînd în mintea ei s-ar fi petrecut o schimbare spectaculoasă de polaritate, una cu efect imediat şi liniştitor asupra corpului ei. Cu faţa udă de lacrimi, dar lipsită de orice expresie, aproape tîmpă, îşi culese geanta de pe jos, o deschise şi scoase dinăuntru cărticica prăzulie, legată în pînză. Şi-o aşeză în poală-mai bine zis pe genunchi- şi se uită la ea, o fixă cu privirea de parcă acela era locul cel mai potrivit pentru o cărticică de culoarea prazului. În clipa următoare luă cartea în mînă, o ridică pînă la nivelul bustului şi o strînse la piept-cu un gest scurt şi energic. Pe urmă o puse la loc în geantă, se ridică şi ieşi din cabină. Se spălă pe faţă cu apă rece, se uscă cu un prosop de pe suportul fixat sus, deasupra capului, îşi dădu din nou cu ruj pe buze, se pieptănă şi ieşi din camera de toaletă. Cînd traversă sala de restaurant ca să ajungă la masă, arăta extraordinar- vioaie şi bine-dispusă, aşa cum se cuvine să fie o fată într-un week-end studenţesc de excepţie. În momentul în care ajunse, sprintenă şi zîmbitoare, în dreptul scaunului ei, Lane se ridică încet, cu un şerveţel în mîna stîngă. -Dumnezeule! Scuză-mă, spuse ea. Credeai c-am murit? – Nu credeam c-ai murit, răspunse Lane”.
În doar două pagini de roman J.D.Salinger ne descrie un proces dramatic, o moarte şi o înviere. Ochiul nostru carnal, obişnuit poate cu stilul „uşuratic” al autorului american, s-ar putea să nu sesizeze din prima importanţa pe o pot avea cele două pagini pentru fiecare dintre noi. Da, este posibil, pare să ne sugereze Salinger. Poţi descoperi o carte cu copertă prăzulie din care poţi afla că tu eşti, de fapt, doi.: un om exterior, apărut din coliziunea dintre ereditate şi mediul social şi un om interior, ascuns, greu accesibil. Totul a început pentru Franny la cursul de religie, cînd profu’ le-a vorbit despre „cărţulie”. Franny îi explică lui Lane, printre fumurile de ţăgară pe care le trage abundent, că e o carte scrisă de un „oarecare ţăran rus” despre care cititorul nu află decît că are 33 de ani, un braţ uscat şi că este văduv. Călătoria unui pelerin este o carte ciudată despre un ţăran obsedat de ideea că trebuie să ne rugăm neîncetat şi care, în căutarea uni maestru în arta rugăciunii neîncetate, începe să colinde prin lume întîlnind tot soiul de oameni cărora le destăinuie metoda. În opinia lui Franny scopul rugăciunii este acela de a-ţi schimba viziunea asupra lumii: „(...) te rogi ca să-ţi purifici pe de-a-ntregul felul de-a privi lucrurile şi ca să dobîndeşti o concepţie cu totul nouă despre rostul lucrurilor.” Perseverînd în practicarea Rugăciunii lui Iisus- Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă!”, mintea lui Franny îşi schimbă polaritatea, suferă o metanoia, o conversiune a minţii spre Dumnezeu.
Ne întoarcem în toaleta de la Siklers pentru că acolo omul vechi din Franny intră în extincţie, iar omul nou din ea se eclozează. Lupta neîmpăcată dintre cei doi apare prima dată în Epistola către romani a Apostolului Pavel: „Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptîndu-se împotriva legii minţii mele şi făcîndu-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele (cf. Romani, 7, 22-23)”.Îl suspectez pe Salinger că în redarea chinului prin care trece Franny, recurge conştient la tipul de decriere devenit clasic în lucrările de etnografie sau de istoria religiilor care au ca temă iniţierea. Franny se supune de bunăvoie unui scenariu iniţiatic. Se pune într-o poziţie fetală, experiază o regressus ad uterum, o moarte simbolică însoţită de plîns şi întuneric în urma căreia revine la masa lui Lane sprintenă şi zîmbitoare, aspectul ei fiind expresia unei mutaţii ontologice. Schimbarea nu se rezumă numai la asta. Devine conştientă de natura ei egoistă şi de egoismul agresiv al celorlalţi ( „sînt sătulă de atîta egocentrism. Al meu şi-al tuturor celorlalţi. Sînt sătulă de toţi aceia care vor s-ajungă ceva, să facă fapte mari...”), alege să devină un nimeni („m-am săturat să nu am curajul să fiu, pur şi simplu, un nimeni”), suportă modificări de natură somatică ( „se întîmplă ceva ciudat cu dinţii mei. Îmi clănţăne. Alaltăieri era să muşc dintr-un pahar”). Lupta
Franny descoperă drumul spre omul interior prin intermediul unei cărţi, Pelerinul rus. În cazul ei se confirmă intuiţia lui Nicolae Steinhardt, anume că această carte îţi poate schimba viaţa. Carl Gustav Jung, în autobiografia lui, Amintiri, vise, reflecţii, ne descrie jocul alternant dintre cele două entităţi, pe care îi numeşte „personalităţi”. La el, personalitatea numărul 2 este ceea ce misticii numesc „omul interior”. „În viaţa mea, zice Jung, numărul 2 a jucat rolul principal şi am încercat mereu să dau frîu liber la ceea ce voia să vină spre mine din interior” şi ne avertizează că „ numărul 2 este o figură tipică; de cele mai multe ori însă, înţelegerea noastră conştientă nu este suficientă pentru a vedea că sîntem şi asta”.
Rămasă singură, Franny stătu liniştită, uitîndu-se în tavan. Buzele începură să i se mişte, formînd cuvinte mute, şi continuară tot aşa. Puteţi ghici cuvintele care i se volatilizează de pe buze?