Ca să fii acceptat într-un sat din Franţa profundă, nu trebuie doar să ştii să ridici din umeri à la française sau să spui oh la la cu un tremolo de exasperare galică. Mai e nevoie şi de alte lucruri, îndeosebi dacă eşti un englez cu ambiţii integraţioniste, care vrea să scape de eticheta le rosbif. Rurale sau nu, dexterităţile franceze au un je ne sais quoi care, dacă nu eşti echipat cum se cuvine, te poate face să bombăni merde. Bunăoară, trebuie să ştii care e diferenţa dintre boudin şi andouillette (cine nu ştie e cârnăţar doar la figurat, nu şi la propriu), să plantezi fire de praz într-un sol de consistenţa cimentului, să întreţii raporturi de concurenţă agricolă cu vecinii, să-ţi negociezi ieşirea dintr-un imbroglio amoros cu o vendeuse de fromage (shit, quelle horreur!) şi să participi la turniruri culinare care sfârşesc în cel mai bun caz în indigestie. Ca şi cum n-ar fi de-ajuns, trebuie să fii pregătit şi pentru droaia de concursuri săteşti care îţi epuizează nervii cu mult înaintea imaginaţiei. Iar dacă într-o bună zi descoperi că prin casă îţi mişună nişte şoricei cu impulsuri sinucigaşe, se cheamă că nu-ţi mai lipseşte nimic. Un englez la ţară este o iniţiere tandru-amuzantă în plăcerile şi rigorile unei vieţi stropite cu vin bun, soare şi surprize.