După ’90, Petru Dumitriu a fost, în mod obsesiv, întrebat de ce şi cum a devenit un reprezentant al realismului socialist. Spre cinstea sa, scriitorul nu dă, post festum, explicaţii  „eroice” şi sofisticate, ci unele reale şi extrem de terestre: protejarea părinţilor săi arestaţi şi anchetaţi şi încercarea lui disperată de-a supravieţui: „Efectiv, eu am început crăpînd, pur şi simplu, de foame (s.a.). Eram slab, eram aproape un schelet. De nemâncat ce eram” sau „Eram un schelet. Şi mă gândeam: mor de foame, mor de pneumonie, mor de tristeţe. Ce mă fac? Hai să încercăm cu ăştia!” Şi, prin urmare, „s-a făcut frate cu dracul până trece puntea”. Dar, ceea ce e decisiv pentru onoarea scriitorului nu e faptul că el recunoaşte acum că a semnat pactul cu diavolul, ci că el mărturisea adevărul chiar atunci, în momentul când făcea acest pact, adică în anii ’50. Capitularea scriitorului şi semnalarea ei se află înregistrate în ultima parte, a XXIV-a, a Cronicii de familie, dedicată Tinereţii lui Pius Dabija, adică artistului tânăr din perioada obsedantului deceniu (iniţialele personajului, P.D., sunt chiar cele ale prozatorului).