Poezia lui Octavian Goga din cele cinci volume, privită în ansamblul ei, respiră un aer de grandoare şi de tristeţe, ca pânzele bătrânului Bruegel care evocă uciderea pruncilor. Imensele scene de fundal din poeziile Oltul, Plugarii, La noi, Clăcaşii, Vorbeau azi-noapte două ape, Codaşul etc., desfăşurate, parcă, pe toată întinderea spaţiului mioritic şi a timpului nostru istoric, asigură o anume majestate, miraculos solemnă (uneori tragică, alteori senină), episoadelor şi figurilor din primul plan, micilor tablouri rustice, peisajelor, ocupaţiilor zilnice, evenimentelor din viaţa ţăranilor, integrându�'le cu fineţe artistică în ritmul vieţii universale. De aceea, Goga nu e numai un poet local, al satului, ci unul naţional. Nicio tentă bucolică şi pastorală, nicio convenţie idilică, nimic artificial, ceea ce asigură prospeţimea şi inovaţia în tradiţie a poeziei gogiene. Lanurile aspre, triste, tragice, din fundal se răsfrâng nuanţat pe figurile din primul plan, pe destinul învolburat al oamenilor, care au un acut sentiment al datoriei şi al legii pământului.

ION DODU BĂLAN