Era în 1971. Făceam armata, departe de casă, la o unitate militară (a cărei amplasare n-o divulg, întrucât constituie un secret militar!). îmbrăcat într-o uniformă de culoare kaki, încheiată până sub bărbie, cu caschetă pe cap şi cu bocanci rigizi în picioare, participam la marşuri grele şi la istovitoare exerciţii de tragere cu pistolul automat.
în scurtă vreme ne-am procurat un exemplar din romanul Dulce ca mierea e glonţul patriei şi l-am citit aproape toţi, trecându-l din mână în mână, aşa cum ne dădeam uneori ţigările aprinse, când nu aveam destule. Ne-a plăcut foarte mult, ne-a încântat. Ne recunoşteam propriile trăiri în paginile cărţii, regăseam acolo şi viaţa militară, cu precisele ei ritualuri, şi tipurile de ofiţeri superiori sub comanda cărora ne aflam, şi sentimentul de libertate ameţitoare încercat în permisii, şi sexualitatea reprimată, generând deopotrivă înfruptări lacome din trupurile femeilor şi iubiri romantice, de obicei încheiate prost. Totul, totul era aşa cum ştiam, dar avea ceva în plus, o însufleţire, o intensitate a culorilor de negăsit în viaţa obişnuită.

ALEX. ŞTEFĂNESCU