Fata din vis

Comentarii la Fata din vis

» Petre Isachi: Etern – Femininul şi intemporalul din noi

Anton Petrovschi Bacopiatra, autorul romanului Talismanul negru sau marele secret al fericirii, 2008, îşi exprimă implicit opţiunea pentru spiritul demiurgic al scriitorului, pentru posibilitatea acestuia de a se reîncarna în creaturile închipuirii sale. Vol. Fata din vis confirmă harul lui A. P. B. de a da naştere din propria sa substanţă sufletească, unor fiinţe de hârtie, distincte de creatorul lor. Sinceritatea faţă de sine, din care izvorăşte sinceritatea faţă de scriitură este calitatea de căpetenie a prozatorului. Fata din vis este într-o exprimare eminesciană „o metaforă a vieţii”, care cucereşte prin concertare, coerenţă retorică, atmosferă, logica realului sublimată în logica textului, prin viaţa eternizată în mişcări sufleteşti a unui spaţiu terorizat de un comunism atipic în Europa, în care ignoranţa, inerţia, resemnarea şi tembelismul înving palida „ rezistenţă” a tinerilor intelectuali (în special profesori, medici, ingineri, preoţi etc.) aduşi la „acelaşi numitor”, prelucraţi şi manipulaţi după metode consacrate în regimul dejisto-ceauşist…
…Povestea de dragoste confirmă mitul sufletului ce se caută dincolo de ceea ce îi este dat omului în experienţa sa vitală. Faptul că Răzvan se recunoaşte instantaneu în sufletul Evei/ Violetei simbolizează atracţia inefabilă şi inexplicabilă care îndrumă dorinţa tânărului profesor spre etern – femininul care ne trage în sus. Evadarea în iubire confirmă ideea lui Nikolai Berdiaev. Pentru filosoful rus femeia este mai legată decât bărbatul de sufletul lumii. Aşa se explică de ce A. Petrovschi nu transfigurează nici femeia emancipată, nici pe cea masculinizată, ci etern – femininul care la Jung personifică un aspect al inconştientului numit anima.
Deşi, probabil, nu-şi propune, prozatorul reuşeşte personificarea tendinţelor psihologice feminine ale sufletului Bărbatului (rog cititorul să aibă în vedere toţi bărbaţii din acest roman de dragoste): sentimentele şi stările vagi, intuiţiile profetice, sensibilitatea la iraţional (vezi substratul celor două crime), capacitatea de a evada într-un vis himeric de dragoste, de fericire etc., vis care te îndeamnă să întorci spatele realităţii, să suporţi absurdul existenţial, să ajungi la crime aparent inexplicabile.
Fata din vis, în esenţă, exprimă o definiţie – aforism a romanului oferită de Albèrès: exerciţiul literar unde autorul se foloseşte de povestire, pentru a exprima altceva. Lumea personajelor lui Anton Petrovschi, unele dintre ele preluate balzacian din Talismanul negru,
nu este nici oglinda unei societăţi comuniste, nici omologia şi nici expresia ei nemijlocită. În consecinţă, lumea reală (rememorată) şi universul romanesc oferă modelul vaselor comunicante. Viaţa are înfăţişarea unui roman neverbalizat, iar romanul – ca structură narativă – o imanenţă goală în aşteptarea vieţii. Corespondenţa lor e o condiţionare ontologică reuşită, mai ales atunci, când profesorul A.P.B. configurează avatarurile profesorilor predestinaţi parcă să suporte efectele dezastruoase ale sfintei prostii şi, cu predilecţie, în scenele în care relaţia eros – thanatos este revelată tragic (vezi moartea Evei). Deznodământul romanului trădează intenţia autorului de a oferi cititorului o odă închinată vieţii în sine biruitoare chiar în condiţiile totalitarismului.
Nu întâmplător, Violeta e foarte frumoasă, în înţelesul cel mai profan (vezi visul lui Răzvan) şi simbolizează pe de-a-ntregul un imn închinat Vieţii. Sub drama aşteptării, iluziei şi a deziluziei A. P. B. reuşeşte în Fata din vis, un lucru excepţional: să ridice angoasa realului la rangul de mister.

PETRE ISACHI



» Anton Petrovschi Bacopiatra: Stimaţi cititori,
Vreţi să trăiţi momente inedite de fericire şi satisfacţie, citiţi Fata din vis – cel mai frumos roman de dragoste din ultimii ani! Pentru edificare vă ofer un mic fragment:
„Tresări. Inima începu să-i bată de emoţie şi de bucurie, gata-gata să-i iasă din piept. Şi totuşi nu-i venea a crede. Vru să se ciupească, dar nu reuşi. La numai o jumătate de metru, ea se opri pentru câteva clipe. Acum va lua o hotărâre, gândi Răzvan când devenise limpede că va fi beneficiarul celei mai frumoase recompense la care se putea aştepta un muritor. Trebuia să fie la înălţime; să procedeze cu tact, dar cum? Fata din faţa lui, între timp, îşi lăsase pantofii pe covor, apoi şi-a desprins brusc cordonul negru ce-i înconjura talia, pe care l-a aruncat undeva în gol, şi-a dezbrăcat rochiţa de mătase albă şi voia să scape cât mai repede de îmbrăcămintea intimă, însă se încurca în nasturi, butoane şi copci. Văzând-o cum se chinuia, sări s-o ajute, dar nu reuşi imediat. Se încurcase şi el în afurisitele acelea de copci de la sutien. Erau ultimele două. Trebuia să le rupă, însă nu îndrăznea de teamă să nu o rănească. Trase de ele forţat. Cedaseră. Ura! Drumul spre fericire era deschis. Ca polii unui magnet, s-au repezit unul spre celălalt. Din momentul acela nu mai erau două, ci o singură fiinţă, formată din jumătăţi ce se contopiseră instantaneu. Îl apăsa până la extaz nişte proeminenţe rebele, gingaşe şi plăcute. Erau cele două sfârcuri ţâşnite din cele două sfere moi şi fierbinţi ce se lipise de pieptul lui păros şi îl sugrumase complet. Cu respiraţia tăiată, împreună, ca şi cum ar fi o singură fiinţă sferică ce se dădea de-a dura prin jgheabul unei popicării, s-au rostogolit pe patul lui de burlac unde nu era spaţiu suficient pentru doi alături. Trebuiau să se suprapună: unul sus şi altul sub, însă nefiind hotărâţi care pe care, îşi schimbau poziţia la fiecare minut. Până să se hotărască definitiv şi-au schimbat locurile de mai multe ori, însă dorinţa amândurora era una şi aceeaşi: de acum încolo să nu se mai desprindă unul de celălalt, împreună să formeze o singură persoană. Nu mai exista nici-o oprelişte ca dorinţa comună să devină realitate. Era chiar cel mai fericit deznodământ. Şi totuşi, stăpân pe situaţie, ca un şoim pe înălţimile cerului, simţea că i se scurge ultima vlagă spre jumătatea de sub el ce se făcuse moale ca o portocală stoarsă. Păcat că asemenea plăceri se consumă prea repede; ele ar trebui să ţină o veşnicie! O privi în ochi. Voia să sărute nu numai ochii, buzele, genele şi sprincenele, dar şi celelalte părţi ale corpului celei care l-a făcut atât de fericit, însă consternare! Sub el se afla o altă persoană, nicidecum Eva; una la care niciodată nu s-a gândit. Ce era de făcut? După o clipă de îndoială s-a hotărât. Trebuia să-i mulţumească şi acesteia tocmai pentru-că era cel puţin tot atât de frumoasă ca Eva. Cuprins de îndoială, a sărutat din nou buzele acelei necunoscute cu faţa ca de păpuşă, pe care o mai întâlnise, poate chiar de mai multe ori, dar nu ştia când şi unde. O păpuşă cu părul mătăsos adunat pe spate, cu ochi mari, negri şi visători, încadraţi între gene lungi, sub o frunte lată. Ochii aceia l-au privit cândva galeş, cu compătimire, chiar cu milă, parcă voiau să-l avertizeze: „- Rău ai ajuns; să îmbrăţişezi…”
A.P. Bacopiatra