Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi spânzurările întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu şi existente, de altfel, şi în viaţa ţăranilor nu şi-au mai găsit loc şi în lumea mea scăldată în lumina eternă a zilei de vară. în realitate, în amintire îmi zac fapte de violenţă fără măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar până acum nu le-am găsit un sens... Poate că nici nu au!?

MARIN PREDA

Tatăl real pe care îl invocă în fragmentul citat mai înainte este, desigur, un simbol al acestei lumi scăldate în lumina eternă a zilei de vară, dar Ilie Moromete, varianta lui din roman, este creaţia ficţiunii epice, este un veritabil erou de roman. Nu ştiu şi, până la urmă, nici nu interesează aproape deloc dacă scriitorul a pornit de la un prototip sau l-a inventat pur şi simplu. Importantă, cu adevărat, este doar veridicitatea lui literară. Şi la acest capitol lucrurile sunt clare în Moromeţii I-II: Ilie Moromete este un personaj memorabil, un personaj care a coborât din carte în viaţă cu identitatea dată de Marin Preda. Aşa se întâmplă de regulă cu personajele din marile romane ale literaturii...

EUGEN SIMION