Regele cu pene constituie debutul in proza al unui autor matur, urmarit de dorinta de a scrie Romanul. Si chiar reuseste. Compusa din doua sectiuni, „Etajul de purpura” si „Fructul zemos”, povestea se coaguleaza in jurul citorva personaje, conduse de o mina sigura in dozarea efectelor si a suspansului. Nimic ostentativ in aceasta poveste: nici lectii de viata, nici cugetari aforistice, nici locuri comune, ci naturaletea si precizia unui fir romanesc impecabil.

Don Stephano, Dulcineea, Nausicaa, Maica Antoaneta. Numele lor nu sint alese intimplator din onomastica hispanica, dar si din cea homerica, deoarece radacinile actiunii se afla in mitul literar Don Quijote si in Odiseea. Educatia exclusiv livresca a lui Don Stephano face din acesta o jucarie in miinile realitatii, configurindu-i un destin de cavaler ratacitor. Plasat in contemporaneitate, acest caracter de factura clasica reuseste performanta captarii interesului continuu al cititorului.

 

„Romanul asta e o geamandura care arata unde incep apele mele adinci. O parte din el l-am scris intr-un orasel dobrogean fierbinte, intr-o camera coscovita si crapata in care mai gaseai inca, ingramadita prin colturi sau cazuta in dosul rafturilor de carti, ca forma de guvernamint, regalitatea. Regalitatea cu pene, desigur. O alta parte e scrisa printre rigiielile sonore, injuraturile variate, dar lipsite de imaginatie si fumul acid de usturoi, care, in sunet de laute si plinset de acordeon, se ridica, de pe spatiul verde din fata blocului, pina la balcon. Si de acolo, in nevroza.

In fine, o alta parte a fost scrisa, de la prima chemare a muezinului pina la gustare, in cetatea Fesului plina de magarusi cuminti si cersetori pedanti, pe pamintul rosu si fierbinte al Marocului, intr-o camera mica, dar curata, intr-un prizonierat amical si benevol alaturi de o femeie care nu intelegea ce caut acolo.” (Constantin Ciuca)