[...] dacă lucrurile ar sta doar astfel, în frumuseţe, eufonie, solaritate de freamăt pur, numai în alinturi, candori şi plinătăţi, totul ar deveni nu atât monoton, cât fals. Adevărul este că, răzuind strat după strat palimpsestul, vom putea citi textul originar ca pe o monografie a neliniştii (nu Angst, ci inquietude). "Mi s-a spus să te caut,/ Nu să te găsesc", sună un final de poem al Anei Blandiana, iar Sensul (altfel, adică barbian, spus, drumul "după melci") nu se lasă prins decât atât cât să scape. "Jos, în vraful de foi ude", "zidul de var" nu învie decât pentru a se pierde din nou, dar pentru "ungherul adânc" al gândului, abia "mormântul de foi" şi cornul fărâmat transformă cântecul (simplu) în descântec. Sub "înzăuatul argint" din cuvintele Anei Blandiana se ascunde adeseori, fragil dar ameţitor, semnul de întrebare, dincolo de faldurile catifelate palpită neliniştea, incertitudinea, şi ceea ce primează este tocmai voinţa de exorcizare, sau, mai degrabă, de estetizare a acestora.[...]
Şi dacă pentru Ana Blandiana poezia este, cum însăşi afirmă,o "înaintare logică din cuvânt în cuvânt, până într-un loc în care sensul se deschide deodată neaşteptat deasupra golului", înaintare al cărei sens este "această realizare a golului de dedesubt, această emoţie bruscă în faţa hotarului asumat, această oprire, mai revelatoare decât continuarea inconştientă a drumului pe deasupra prăpastiei" - atunci proza reprezintă tocmai înaintarea conştientă a drumului, preferând întotdeauna miraculosului "întrebările fără răspuns din care (acesta) se naşte în cele din urmă".
Dan. C. MIHĂILESCU, revista Ateneu, 1987.
Gestul de-a scrie constituie pentru Ana Blandiana un act existenţial definitoriu, un destin la care a fost "condamnată" dar pe care şi l-a asumat, o formulă de echilibru "între perfecta, precara materie şi spiritul fragil, de neînvins", statutul ei ontologic, o modalitate catexochen a ceea ce poeta înţelege prin o înflorire a verbului a fi", o armă eficace de o exagerată simplitate a unei conştiinţe "neliniştită de fragilitatea libertăţii sale" opunându-se cu obstinată demnitate ofensivei devoratoare şi mutilantă a tehnolatriei, reificării, a ipostazelor lui a avea ("orice posesie e o dependenţă"). Se întâmplă uneori ca o scriitură augustă să disimuleze o pernicioasă inconştienţă existenţială. Dar fumisteria stilistică nu poate dura la infinit, până la urmă îşi deconspiră ipostaza de sordidă incurie etică. La Ana Blandiana scriitura nu e, dimpotrivă, decât expresia "publică" a unei intimităţi genuine, de o distincţie şi integritate morală "sans reproche". Ana Blandiana nu experimentează, nu mimează scriituri, ci stilul o reprezintă, ţâşneşte spontan, dar egal cu sine, fără note disonante, din adâncul unui suflet "setos de durată şi amintire", ca unicul sens care i-afost oferit sub soare.
Radu ENESCU, revista Familia, 1988.

FRUMUSEŢEA MEA ÎMI FACE RĂU
Frumuseţea mea îmi face rău,
Mai necunoscută decât luna
Trecând din oglindă-n oglindă,
Din apă în apă.
Icoană întruna,
Fără să se desprindă,
Dar fără să-ncapă
întreagă în somn.
Trecând din lume-ntr-altă lume
Ca şi cum
Aş fi tot eu
Dar mai de fum,
Anume
Ca să rămân icoană
Totdeauna,
Inexistentă ca în apă luna.

Comentarii la La cules ingeri

Deocamdata nu exista nici un comentariu la aceasta carte